Cum am ajuns noi în nordul Suediei?

Cand eram mai mică, aşa cam înainte de adolescenţă, visam la o Românie care să-şi cunoască, recunoască, susţină şi promoveze valorile, o Românie mai bună, mai unită, mai bogată cultural şi spiritual, o Românie în care media şi literatura scrisă să ridice întrebări şi să caute răspunsuri nu să ofere ceea ce “se cere”, o Românie care să crească constant. Visam că voi deveni un mare specialist, că mă voi înconjura de alţi mari specialişti, competenţi fiecare in domeniul lor de expertiză, şi astfel, o echipă de oameni foarte bine pregătiţi ar fi trebuit să întoarcă România cu susul în jos şi să o pună din nou pe nişte temelii solide.

Anii au trecut şi banuiesc că m-am integrat şi complăcut. Sau “am pierdut”.

Când mi-am dat seama că planurile mele nu vor deveni realitate am început să caut destinaţii peste graniţe. Ştiam că, dacă îmi doresc ceva suficient de mult, la un moment dat, va deveni realitate. Începusem chiar să învăţ limba norvegiană pentru a ajuta destinul să mă ajute. Nu mi-a prins rău, suedeza seamănă cu norvegiana, când am început să învăţ suedeza mi-am dat seama că ştiu deja pronumele si numeralul.

Într-o zi, îmi spune Dl. Soţ că a găsit un anunţ de recrutare pentru medici de familie, postul e în Suedia. Cred că eram încă lăuză, nu-mi amintesc să fi avut o reacţie prea interesantă. În vremea aia informaţiile ajungeau la partea raţională cu întârziere. Peste câteva zile i-am cerut detalii. L-am întrebat dacă a aplicat. NU.

Peste două săptămâni îl întreb iar: ai trimis CV-ul? NU. L-am trimis împreună în seara respectivă. Răspunsul nu a întârziat să apară. În august a fost primul interviu pe Skype. A mai urmat unul. Apoi, ne-au cerut să trimitem o mică filmare cu noi trei în care fiecare să spună câteva cuvinte. Am făcut o primă filmare în grădina bunicilor, ne-am îmbrăcat frumos, eram înconjuraţi de flori, de iarbă, totul te invita să te prezinţi frumos. Totuşi Clarei i-a plăcut ceva găleata de-a lui buni, pe noi ne-a bufnit râsul, nu reuşeam să citim scriptul într-un mod natural şi firesc…. am lăsat-o baltă. Următoarea încercare (adică următoarele şase) a fost în sufragerie, poate dacă nu eram aşa aproape de termenul limită mai jucam în două filmuleţe din astea. Pentru că erau deja şase încercări, Clara nu mai era atât de dispusă să fie docilă şi silenţioasă ca să se audă tati şi mami când se laudă de mama focului. De multe ori, cred ca am obţinut postul datorită spontaneităţii induse de vocalizele Clarei, faptului că am râs natural când ea s-a calmat instantaneu când a luat-o tati în braţe, lucru care se întâmplă şi în prezent.

Următorul pas a fost un interviu în Suedia. Angajatorii au spus că doresc în primul rând să angajeze un om şi abia apoi un medic. De aceea voiau să mă cunoască şi pe mine. Evident, Clara a venit cu noi – avea 7 luni atunci. Am avut mari emoţii din cauza asta – drumul a fost lung şi obositor (o noapte de condus şi 3 avioane), plus că toată vizita noastră de trei-patru zile era un interviu continuu, nu puteam să spun că acum e ora de somn a copilului şi am nevoie de pace şi linişte.

La început mă gândeam că după un drum atât de obositor nimeni nu ar vrea/putea să mintă la interviu. :-) Apoi am început să mă relaxez, atât cât îmi dădea voie lipsa de odihnă a Clarei (şi a mea, mămicile ştiu la ce mă refer :-)). Nu am simţit că aş fi fost la interviu, deşi Dl. Soţ s-ar putea să mă contrazică la partea asta. Am fost trataţi regeşte toată perioada, iar Clari a fost minunată. Toată lumea a îndrăgit-o, viitoarea şefă a soţului a spus chiar că e “înfiorător de cuminte”. ;-) Le-a zâmbit tuturor şi le-a făcut voioasă cu mâna.

Ne-au arătat clinica în care urma să lucreze, grădiniţa unde urma să meargă Clari, casa în care urma să locuim, magazine, centre de interes turistic, restaurante. Au fost câteva zile pline de informaţii. Către final ne-au întrebat dacă ne place ce am văzut şi dacă luăm în considerare o potenţială mutare acolo. HHHmmmm…. stai să mă gândesc! :-) Ne-au spus să ne luăm timp de gândire şi când ajungem acasă şi ne liniştim, să punem totul cap la cap şi să le dăm un răspuns. Noi am dat răspunsul în trei zile, ei într-o săptămână. Vizita a fost în octombrie, ei ne aşteptau din decembrie. Am stabilit de comun acord că vom începe în ianuarie.

Am avut nişte sărbători ciudate, încărcate de speranţe, temeri, fantasme şi cutii de carton de care te împiedicai în orice colţ din casă.

Aş vrea să adaug (ca profesionist care am lucrat peste 5 ani în recrutare) că tot acest proces de recrutare a fost neaşteptat de plăcut şi firesc, că ni s-a răspuns deosebit de prompt la întrebări (fie că era week-end sau concediu), că atât interviul cât şi mutatul nu au presupus cheltuieli din partea noastră, că toată lumea s-a bucurat vizibil de prezenţa noastră şi a dorit să ne facă să ne simţim bine. Lucru care se întâmplă şi în prezent.

About Andreea

Traim in nordul Suediei din ianuarie 2012. Aici povestesc despre noi, despre socuri culturale, despre frig si zapada, despre cum invatam o noua limba, despre aurora boreala, despre Clara si AMI.
This entry was posted in Nu vreau sa uit!, Sunt imigrant si ma mai fac and tagged , , , . Bookmark the permalink.

2 Responses to Cum am ajuns noi în nordul Suediei?

  1. Adelina says:

    Locuiti in Kiruna?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

I'm not a spammer This plugin created by memory cards