Oficial, soarele apune după ora 23 şi răsare în jurul orei 1. Dar, pentru că mai e lumină şi după ce a apus şi înainte să răsară, avem lumină într-una. Dincolo de bucuria economisirii curentului, e dificilă adaptarea organismului la atât de multă lumină. Şi încă nu am ajuns la apogeu!, în lunile care urmează soarele va fi pe cer în permanență.
După aproape treizeci de ani de zile şi nopţi e tare ciudat să fie dintr-o dată numai zi. Dacă nu sunt atentă la semnalele de oboseală pe care le primesc de la unitatea centrală sunt în stare să tot trebăluiesc, citesc, scriu, studiez. Fac şi aia, fac şi aia că uite! încă nu s-a întunecat, şi când mă uit la ceas rămân surprinsă ce târziu este și găsesc explicația durerii de cap.
Când ajung în pat sunt atât de obosită încât mi-e greu să adorm. Iar când mă trezesc peste noapte văd lumină. Şi mă întreb dacă s-a făcut deja dimineaţă. Am pus în geam un fel de jaluzele negre, sunt eficiente, dar tot trece lumina pe la margini.
Suedezii spun că lor le place lumina și căldura. Pentru că după o iarnă lungă şi luminată doar de reflexiile zăpezii şi de lumina focului şemineelor, sau a lumânărilor, lumina soarelui e ca o binecuvântare. Totuşi nu e fără efecte adverse. În aproximativ trei – patru luni se face trecerea de la întuneric total la lumină deplină. Rapiditatea acestui proces lasă organismul dezarmat. E prea mult şi prea repede. Este și unul dintre motivele depresiilor pentru care sunt renumiți nordicii.
Ce e frumos totuși, e felul în care explodează natura. Având multă apă, de la munții de zăpadă care se topesc, și multă lumină, de la soarele care nu mai apune, vezi cum cresc plantele, cum înmuguresc copacii, cum se face totul verde și asta pe fast-forward!
Chiar ma gandeam cum reuseste natura sa recupereze timpul, dupa iarna lunga.
Raspunsul e ca are lumina din belsug, desi e mai rece.