Fluturaşi poznaşi pentru copii drăgălaşi – Fjärilsmuffins

Deoarece blog-ul este vizitat acum şi de către suedezi, voi încerca să scriu unele fragmente şi în suedeză pe măsură ce învăţ limba. Partea scrisă în italic este în suedeză. Den kursiva är skriven på svenska.

Săptămâna trecută am participat la două petreceri pentru copii.

Prima, era ultima întâlnire cu copii şi bebeluşi organizată de biserica suedeză, despre care am mai povestit şi aici. Urma vacanţa, aşa că s-a organizat un grătar în aer liber în locul de joacă al copiilor. Trebuie menţionat că grătar aici, în nordul Suediei, poate foarte bine să însemne nişte cârnăciori/crenvurşti şi nişte felii groase de (ceva ce seamănă cu) parizer rumenite deasupra focului, pâine şi muştar. A fost frumos şi am avut noroc de vreme plăcută. Clara s-a plimbat, s-a jucat în groapa cu nisip, s-a tolănit în nisip, ne-am dat pe tobogan.

A doua petrecere a fost cu ocazia împlinirii jucăuşei vârste de doi ani de către Miruna, prietena româncă a Clarei, am povestit aici despre ea. E un copil minunat şi mă bucur de fiecare întâlnire cu ea şi părinţii ei.

Am promis că fac fluturaşi pentru fiecare din aceste două petreceri. Mai precis brioşe-fluturaşi. Cred că am căpătat o pasiune pentru fluturaşi comestibili! :-)

Sunt bune, simple şi ochioase. Poate fi folosită o reţetă de brioşe şi o cremă preferată, sau se poate folosi reţeta pe care o voi reda mai jos.

Am primit cadou cartea asta recent. Şi brioşele în cauză apar pe coperta din spate. Abia aşteptam un pretext să le încerc!

Reţeta pentru brioşe – Recept för Muffins

Se mixează într-un bol până la omogenizare ingredientele de mai jos, nu mai mult.

Vispa med elvisp tills smeten är precis slät.

  • 100 de grame unt moale –                          100 g smör rumstempererat
  • 100 de grame zahăr –                                  100 g strösocker
  • 100 de grame făină –                                   100 g vetemjöl
  • 2 ouă -                                                            2 ägg
  • 1 linguriţă cu vârf praf de copt (un plic) – 1 1/2 tsk bakpulver

Amestecul se pune cu linguriţa în 12 forme de brioşe şi se coace aproximativ 20 de minute la 180 de grade Celsius. Skeda över smeten i 12 pappersformarna. Grädda mufinsen i 180°C varm ugn i 20 minuter.  

Crema - Fyllning (reţeta din carte): se mixează 200 grame unt moale împreuna cu 400 grame zahăr pudră. Ei bine, eu am mixat şi mixat şi mixat şi dacă nu aveam parte de o pauză cu siguranţă nu aş mai fi avut mixer acum. Amestecul era deosebit de gros, iar zahărul încă nu se topise. Am lăsat până a doua zi în ideea că se va topi singur (nu ştiu de unde mi-a venit ideea asta). Nu s-a topit. Poate e nevoie de un mixer mai solid, de mai multă răbdare, poate untul nu era suficient de moale, nu ştiu. Ce ştiu e că am mixat o cremă de brânză (200 grame) şi am încorporat treptat în ea amestecul de unt şi zahăr. Am mai adăugat şi o linguriţă de zahăr vanilat şi o lingură de zeamă de lămâie. A ieşit o minunăţie de cremă pufoasă şi delicioasă.

Fyllning: vispa med elvisp tills smeten är precis slät.

  • 200 g smör rumstempererat
  • 400 g florsocker
  • 200 g färskost (Philadelphia naturell)
  • 1 tsk vaniljsocker
  • saft från halv citron

Procedeul sper să fie clar din pozele ce urmează. Practic se taie un căpăcel din fiecare brioşă şi se înjumătăţeşte. 

Se pune un moţ mai mare sau mai mic (după preferinţe) de cremă pe brioşă şi se fixează aripioarele.

La final se pudrează cu zahăr.

Eu mă tot uitam la fluturaşi cu drag şi mi se părea că e tare greu să mănânci ceva atât de drăguţ şi de delicat. Până la prima îmbucătură!

Posted in Miam Miam!, Sunt imigrant si ma mai fac | Tagged , , , , | 2 Comments

Te invit la … pauză!

Mi s-a întâmplat de mai multe ori să lucrez la diverse proiecte cu un fumător sau mai mulţi. Când îmi era lumea mai dragă şi aveam mai mult spor, spuneau că merg la o ţigară. Fierbeam de frustrare că eu nu am pretext pentru pauză şi am rămas să lucrez singură. Eu când am de lucru lucrez, pauzele mi se par pierdere de vreme. Totuşi, când se întorceau înapoi fumătorii mei aduceau uneori idei noi şi bune, o infuzie de energie şi un inconfundabil miros de tutun.

De când cu mămicitul, am şi mai multe de făcut şi mult mai puţin timp la dispoziţie. Nu mă plâng, doar descriu realitatea. Şi atunci când mă pun pe treabă sunt in viteza a 5-a să fac cât mai multe în timpul pe care-l am. N-am avut proiecte prea măreţe în ultima vreme, deşi când vine mama sau soacra în vizită mă simt de parcă am audit, iar când am musafiri la masă am senzaţia că dau un examen.

Orice mică-mare petrecere pentru mine seamănă cu organizarea unui eveniment. Pentru că trebuie să fac în aşa fel încât să realizez tot ce mi-am propus respectând programul Clarei de masă, somn, plimbare. Culmea, atunci când sunt foarte aglomerată mi se pare esenţial să nu introduc modificări în programul ei, de parcă s-ar supăra tare de tot dacă ne-am plimba trei sferturi de oră în loc de o oră întreagă!

Ei bine, cum prind puţin timp, cum intru în priză: să fac curăţenie, să spăl, să frământ, să coc, să pregătesc masa, să ornez, să aranjez florile, să întind rufele, să mătur şi să spăl pe jos, să strâng jucăriile, şi lista poate continua. Şi, din nou, când mi-e lumea mai dragă, PAUZĂ! Pauză de tzitzi. :-) Nu pot să o amân mult, Clara e foarte convingătoare.

Pentru noi, momentul alăptatului a fost de la început doar alăptat. Am tot văzut mămici care citesc în timp ce alăptează, eu nu am reuşit, când era foarte mică nu mă mai săturam să mă uit la ea, iar mai târziu, orice aş fi avut în mână era prea atractiv pentru ea. Cu alte cuvinte, e pauză totală pentru mine.

Deşi la început sunt un pic frustrată că trebuie să mă opresc din lucru (când mai am atât de puţin!!!!) de multe ori pauza îmi prinde bine. Pentru că mă dau un pic în spate şi văd imaginea de ansamblu. Pentru că respir de câteva ori şi finalul îl fac calmă, nu sub presiunea timpului. Pentru că atunci când sunt relaxată îmi vin în minte idei, soluţii şi variante noi.

De ziua Domnului Soţ (în februarie) am făcut trei torturi: două pentru dus la lucru şi unul pentru invitaţii de acasă. Cât am mai jonglat cu forma de copt, cu cremele, cuptorul, blaturile şi timpul! Cea mai mare grijă a mea era totuşi ornatul, nu sunt mare artistă şi nici nu am răbdare multă. Erau însă torturi care urmau să fie văzute de mulţi oameni, era musai să arate drăguţ. M-am tot gândit cum să fac, ce să pun, cum să le aşez, până la urmă, trebuie să recunosc că cele mai bune idei le aveam în pauză. Pauză pe care nu ştiam cum să o amân. Iată ce a ieşit:

La fel fac tot timpul, repede repede repede, să fac cât mai mult. Învăţ treptat să apreciez pauzele şi să le recunosc valoarea şi utilitatea. Şi îi înţeleg mai bine şi pe suedezi, care au pauză de cafea la ora 10 şi la ora 14, si pauză de prânz de o oră la ora 12.

Posted in Alaptare, Miam Miam!, Mininica | Tagged , , , , , , , | 1 Comment

Oficial ne merge bine – de 2 ani

Atât de bine încât am uitat amândoi că suntem oficiali de 2 ani. În ziua respectivă am avut un program încărcat, inclusiv o cină românească cu vin şi sarmale la care invitasem o familie suedeză. Deci, cumva, tot am sărbătorit!

Ironia face că în ziua respectivă povesteam cu cineva despre nunţi, inclusiv despre nunta noastră. Ba chiar am zis că, în părerea mea, nunţile sunt supraestimate! :-)

Dragul meu soţ îmi zice spăşit a doua zi La mulţi ani! Credea că sunt supărată că a uitat! :-) I-am zis şi eu La mulţi ani! înapoi, unul cumva obosit şi plictisit, poate şi un pic surprins. Era ziua de 9, ziua când ne-am cunoscut şi pe care nu o mai sărbătorisem de mult.

A treia zi şi-a cerut scuze că a uitat. Surprinsă l-am întrebat ce anume a uitat. Şi atunci m-a izbit aşa în moalele capului – am uitat de ziua noastră! Ne-am uitat unul la celălalt şi ne-a bufnit râsul. Nu e greu de imaginat uşurarea lui când şi-a dat seama că şi eu uitasem. Am sărbătorit ieri. Am făcut rapid un cheesecake (Clarei i-a plăcut mult de tot) şi am turnat şampanie în pahare. Şi-am dansat în trei: http://www.youtube.com/watch?v=iy4mXZN1Zzk. Clara se extazia la fiecare căluţ din videoclip :-).

Apă şi şampanie

 

Posted in Mininica | 2 Comments

Tu alăptezi?

Mare tam-tam când vreo revistă se gândeşte să publice femei alăptând. Dacă le pune şi pe copertă se iscă o adevărată inundaţie de curente de opinie. Surprinzător, tuturor li se pare firesc ca femeile să apară dezbrăcate în mass-media. Însă, dacă au doar un sân dezvelit şi acela hrăneşte un copil este considerat indecent, scârbos, animalic.

Sursa pozei: http://www.time.com/time/covers/0,16641,20120521,00.html

Alăptatul vine natural şi firesc o dată cu bebeluşul. Există atât de multă informaţie pe tema asta încât rămân surprinsă de fiecare dată când aud femei declarând că NU au lapte sau că nu e bun, că NU au alăptat exclusiv până la 6 luni ale bebeluşului, că renunţă la alăptat la diverse vârste ale bebeluşului pentru că laptele e “apă chioară”. Şi apoi îmi amintesc că există informaţii şi informaţii şi că uneori nu ai timp/dispoziţie/interes/surse pentru a primi informaţiile corecte. Şi la urma urmei, cine se poate lăuda că deţine informaţii corecte?

Respect mamele şi deciziile lor. E greu să fii în locul ăla, să te întrebi mereu ce poţi să faci mai bine pentru copilul tău, să uiţi de propriile nevoi, să nu ai timp de răsfăţuri, să fii mereu ultima pe lista priorităţilor. Dar, în acelaşi timp, e extraordinar de frumos, cu nenumărate satisfacţii, totul te transformă într-un om mai complet, aşa cum nu credeai că ai avea nevoie să fii. Repet, respect deciziile şi alegerile fiecărei mame în parte. Nu mă pot încălţa cu papucii altcuiva pentru că ştiu sigur că nu mi se potrivesc, de aceea nici nu pot să judec pe nimeni. Mă doare însă, când deciziile sunt luate în urma sfaturilor şi recomandărilor binevoitoare ale specialiştilor: medici, asistente, mame, mătuşi, prietene, vecine, etc.

În timpul facultăţii de medicină nu există cursuri speciale despre nou-născut şi îngrijirea lui, despre faptul că laptele matern nu are cum să nu fie suficient dacă copilul este pus la sân de câte ori cere, despre faptul că nu e nimic pe lumea asta mai bun decât lăpticul de mamă pentru un copil, şi că până la vârsta de 6 luni bebeluşul nu are nevoie de alţi nutrienţi (nici apă, nici ceai, nici alimente), despre faptul că laptele matern îşi păstrează calităţile şi proprietăţile pe toată durata alăptării, nu le pierde brusc când bebe face  un an, şi despre multe altele. Apoi, aceşti medici ajung să aibă grijă de noi şi de copiii noştri. Şi sunt deosebit de bine intenţionaţi, doar că insuficient informaţi. În acelaşi timp, sunt vizitaţi de diverşi reprezentanţi ai firmelor de lapte praf care îşi laudă produsul. Pe fondul lipsei de informaţie se adaugă alte informaţii eronate, informaţii care ajung la mămicile care nu ştiu ce să facă mai bine pentru copilul lor. Care se tem că îi e foame şi că nu au lapte şi decid să suplimenteze cu biberonul. În acest fel vor primi confirmarea faptului că nu au lapte, deoarece bebe nu mai stimulează lactaţia suficient. În plus, din tetină laptele curge mai uşor, drept urmare bebe se înţarcă singur. Şi uite aşa, ajungi să dai lapte praf şi mâncare solidă mai devreme decât ar fi fost nevoie.

Îmi este greu să înţeleg de ce în România alăptatul este un subiect atât de controversat. De ce este tabu, de ce este secret, ruşinos şi ascuns. Am crescut cu ideea că o femeie gravidă şi/sau o femeie care alăptează creează cel mai frumos tablou posibil. Totuşi, la noi o femeie care alăptează TREBUIE să facă asta acasă sau undeva unde să nu fie văzută, şi asta pentru protejarea sensibilităţii privitorilor. Nu-mi dau seama ce este urât în asta şi nici nu înţeleg ce treabă are cineva să se uite la o femeie care alăptează. Mai ales dacă această imagine îi produce disconfort. Majoritatea acestor mame, chiar şi cele mai curajoase, au reţineri în a alăpta în public. Poate între timp se obişnuiesc, dar primele dăţi sunt tare dificile. Eu am alăptat în public de câteva ori şi nu mi-a fost uşor, de fiecare dată încercam să amân cumva momentul, dar Clara ştia una şi bună! Am alăptat şi la baie, de două ori. Şi mi-a părut tare rău apoi. Dar am alăptat şi în spaţii mici cu oameni străini, şi nu s-a holbat nimeni la mine, şi-a văzut fiecare de treabă. Alte popoare promovează alăptatul în public:  http://www.youtube.com/watch?v=VnReJeQrK0k

Vedem atâtea pe stradă, oameni şi câini schilodiţi, copii bătuţi, gropi şi mizerie, şi totuşi, ceea ce ne zgârie retina sunt femeile care îşi alăptează copiii în public, femeile care au curaj să pună pe primul loc nevoia copilului şi nu pudoarea lor. De fiecare dată când zăresc un cerşetor cu o oarecare infirmitate îmi feresc privirea, pentru că îmi face rău să-l văd astfel. Nu fac comparaţie, dar vreau să arăt că nu e atât de greu să ignori ceva dacă vrei.

Mamele din Bucureşti au obţinut declaraţie oficială din partea Poliţiei cum că au voie să alăpteze în public, acest lucru nefiind considerat expunere indecentă. Mi se pare incredibil faptul că a fost necesar să se ajungă aici, la o declaraţie oficială care să ateste că ceva normal, firesc, natural – hrănirea copilului – ar reprezenta expunere indecentă.

În Suedia, alăptatul este de la sine înţeles. Copilul îţi este pus la sân imediat după ce ai născut (doar cu moaşa şi cu viitorul tată) şi, dacă totul e ok, în 6 ore pleci acasă cu copilul tău. Nu-ţi dă nimeni lapte praf la pachet, “în caz că”, ci te învaţă ce şi cum să faci ca să fie bine. Nu se îngreţoşează nimeni când vede o femeie alăptând, dimpotrivă, zâmbeşte cu căldură şi discreţie.

Sunt atâtea straturi de civilizaţie depuse peste sufletele noastre încât lucrurile fireşti şi naturale, aşa cum sunt naşterea şi alăptarea, au căpătat valenţe ale sălbăticiei. O naştere naturală este considerată riscantă astăzi, iar alăptarea e pentru ţigănci şi femeile africane. Şi pentru mamifere, da, parcă asta e definiţia: nasc pui vii şi îi hrănesc cu lapte.

Posted in Alaptare, Mininica | Tagged , , , , , , , , , , , , | 7 Comments

Începe sfârşitul erei scutecelor!

Clara are 13 luni şi două bunici. Una mai insistentă decât cealaltă: ai pus copilul pe oliţă?, băieţii mei făceau de la 6 – 8 luni, ai putea să o pui măcar îmbrăcată să vadă cum e, să se obişnuiască cu ideea, păi şi până când ai de gând să o ţii în scutece?

Cărţile de specialitate spun că ar trebui să fie dobândite următoarele achiziţii de către copil pentru ca “oliţa” să nu se transforme în cel mai mare duşman şi ca procesul să se bucure de succes:

  1. copilul să fie în stare să-şi controleze sfincterele
  2. să fie capabil să amâne defecaţia ( aici explică un doctor că nu e prea sănătos dacă acest control se întâmplă mai devreme de doi ani, ba chiar recomandă vârsta de trei ani pentru antrenamentul la oliţă)
  3. şi evident, să fie capabil să semnaleze nevoia de a fi dus la baie sau aşezat pe oliţă

De o vreme încoace, Clara începe să mă anunţe când trebuie schimbat scutecelul, nu tot timpul, ceea ce face ca excepţiile să fie tare apreciate :-). Într-o zi, când era suspect de linişte în casă, am mers să o caut. Ea pregătea cu mare fast păturica pentru schimbat scutecul, scosese şi serveţelele! Surprinsă, i-am mirosit funduleţul (nasul de mămică e expert în mirosuri de avertizare :-))şi, într-adevăr, copilulul avea nevoie de un scutecel curat şi uscat. Altă dată, m-a luat pur şi simplu de mână şi m-a dus în locul unde schimbăm scutecelul de fiecare dată. Mare bucuria mea, mare! Tot mare e şi când trebuie să schimb tot pe pat, pentru că Ştrengara jucăuşa a fugit în celălalt colţ înainte să apuc să pun scutecul curat! :-)

Ce mai fac pentru înlesnirea acestui proces? În primul rând verbalizez de fiecare dată când observ procesul în derulare :-) şi de fiecare dată zic acelaşi lucru: “Clara face cacu”. Nu zic caca pentru că, în Suedia, kaka este prăjitura şi nu vreau să fie nici un fel de confuzie în mintea copilului, cel puţin nu pe această temă! Apoi, schimbarea scutecului are loc mereu în acelaşi loc (când suntem acasă), în aceeaşi ordine şi nu forţez. Când nu este foarte dispusă să stea la schimbat (adică aproape tot timpul) îi dau jucării, sau inventăm jocuri, sau primeşte obiecte (nepericuloase) la care nu are acces în mod normal (o cutie colorată, sau o carte, sau telefonul, etc.).  În plus, toate cele necesare le am la îndemână într-un coş, astfel încât să fac treaba în doi timpi şi trei mişcări. Coşul e în marea majoritate a timpului la nivelul solului, ceea ce îi permite şi Clarei să cunoască îndeaproape fiecare obiect din el. De multe ori am expoziţie de scutecele în cameră. :-)

Am ales să las copilul în ritmul lui. Mă bucur de fiecare progres, jubilez în sinea mea când văd că deja mă anunţă “după” şi aştept momentul în care mă va anunţa şi “înainte”.  Şi nu mă grăbesc, ştiu că la un moment dat lucrurile astea vor fi doar amintiri şi uşa de la baie se va închide discret.

Posted in Mininica | Tagged , , , , , , , | 4 Comments

România în Suedia II

De Florii, am fost în Belgia să-l botezăm pe finuţul nostru cu ochi albaştri. În aeroportul din Stockholm am mers la baie. Dând să intru mi-a căzut privirea pe un afiş, l-am privit în diagonală şi mi-am dat seama că înţeleg ce scrie! Un alineat întreg era în română! M-am oprit şi am citit tot.

Spunea aşa:

“În Suedia nu trebuie niciodată să accepţi: să fii ameninţată, să vinzi servicii sexuale împotriva voinţei tale, să fii constrânsă, să fii lovită.” 

Acelaşi mesaj era şi în limba engleză şi în alte patru-cinci limbi. M-am întristat.

Dacă vreţi să vedeţi şi voi, e aici.

Povestind ce-am văzut unui belgian m-am întristat şi mai tare. El a făcut, la un moment dat, nişte afaceri în România şi mi-a povestit că i s-a oferit o fată pentru 3000 de euro. S-a uitat la mine şi mi-a zis: Îţi dai seama? O fiinţă umană ar fi fost proprietatea mea! Pentru doar trei mii de euro! Fata respectivă ar fi fost adusă din Moldova, dar chiar nu cred că e foarte important de unde ar fi venit ea. Aş vrea să spun că e de neconceput, dar realitatea mă contrazice.

Când acest belgian a plecat din România către ţara proprie având în maşină o româncă (care actualmente îi este soţie) şi un turc (foarte bun prieten al lui) vameşii s-au uitat la fată cumva certând-o, cumva aşteptând un semn de orice fel că ar avea nevoie de ajutor.  Ceea ce mă face să cred că unele lucruri se întâmplă mai des decât mi-aş putea imagina.

Ne creăm lumea noastră după sufletul nostru, ne facem prieteni după asemănarea noastră şi credem că viaţa e în dungi colorate. Ei bine, pentru unii oameni, viaţa chiar e negru cu bleumarin.

Posted in Sunt imigrant si ma mai fac | Tagged , , , | 3 Comments

Cum am ajuns noi în nordul Suediei?

Cand eram mai mică, aşa cam înainte de adolescenţă, visam la o Românie care să-şi cunoască, recunoască, susţină şi promoveze valorile, o Românie mai bună, mai unită, mai bogată cultural şi spiritual, o Românie în care media şi literatura scrisă să ridice întrebări şi să caute răspunsuri nu să ofere ceea ce “se cere”, o Românie care să crească constant. Visam că voi deveni un mare specialist, că mă voi înconjura de alţi mari specialişti, competenţi fiecare in domeniul lor de expertiză, şi astfel, o echipă de oameni foarte bine pregătiţi ar fi trebuit să întoarcă România cu susul în jos şi să o pună din nou pe nişte temelii solide.

Anii au trecut şi banuiesc că m-am integrat şi complăcut. Sau “am pierdut”.

Când mi-am dat seama că planurile mele nu vor deveni realitate am început să caut destinaţii peste graniţe. Ştiam că, dacă îmi doresc ceva suficient de mult, la un moment dat, va deveni realitate. Începusem chiar să învăţ limba norvegiană pentru a ajuta destinul să mă ajute. Nu mi-a prins rău, suedeza seamănă cu norvegiana, când am început să învăţ suedeza mi-am dat seama că ştiu deja pronumele si numeralul.

Într-o zi, îmi spune Dl. Soţ că a găsit un anunţ de recrutare pentru medici de familie, postul e în Suedia. Cred că eram încă lăuză, nu-mi amintesc să fi avut o reacţie prea interesantă. În vremea aia informaţiile ajungeau la partea raţională cu întârziere. Peste câteva zile i-am cerut detalii. L-am întrebat dacă a aplicat. NU.

Peste două săptămâni îl întreb iar: ai trimis CV-ul? NU. L-am trimis împreună în seara respectivă. Răspunsul nu a întârziat să apară. În august a fost primul interviu pe Skype. A mai urmat unul. Apoi, ne-au cerut să trimitem o mică filmare cu noi trei în care fiecare să spună câteva cuvinte. Am făcut o primă filmare în grădina bunicilor, ne-am îmbrăcat frumos, eram înconjuraţi de flori, de iarbă, totul te invita să te prezinţi frumos. Totuşi Clarei i-a plăcut ceva găleata de-a lui buni, pe noi ne-a bufnit râsul, nu reuşeam să citim scriptul într-un mod natural şi firesc…. am lăsat-o baltă. Următoarea încercare (adică următoarele şase) a fost în sufragerie, poate dacă nu eram aşa aproape de termenul limită mai jucam în două filmuleţe din astea. Pentru că erau deja şase încercări, Clara nu mai era atât de dispusă să fie docilă şi silenţioasă ca să se audă tati şi mami când se laudă de mama focului. De multe ori, cred ca am obţinut postul datorită spontaneităţii induse de vocalizele Clarei, faptului că am râs natural când ea s-a calmat instantaneu când a luat-o tati în braţe, lucru care se întâmplă şi în prezent.

Următorul pas a fost un interviu în Suedia. Angajatorii au spus că doresc în primul rând să angajeze un om şi abia apoi un medic. De aceea voiau să mă cunoască şi pe mine. Evident, Clara a venit cu noi – avea 7 luni atunci. Am avut mari emoţii din cauza asta – drumul a fost lung şi obositor (o noapte de condus şi 3 avioane), plus că toată vizita noastră de trei-patru zile era un interviu continuu, nu puteam să spun că acum e ora de somn a copilului şi am nevoie de pace şi linişte.

La început mă gândeam că după un drum atât de obositor nimeni nu ar vrea/putea să mintă la interviu. :-) Apoi am început să mă relaxez, atât cât îmi dădea voie lipsa de odihnă a Clarei (şi a mea, mămicile ştiu la ce mă refer :-)). Nu am simţit că aş fi fost la interviu, deşi Dl. Soţ s-ar putea să mă contrazică la partea asta. Am fost trataţi regeşte toată perioada, iar Clari a fost minunată. Toată lumea a îndrăgit-o, viitoarea şefă a soţului a spus chiar că e “înfiorător de cuminte”. ;-) Le-a zâmbit tuturor şi le-a făcut voioasă cu mâna.

Ne-au arătat clinica în care urma să lucreze, grădiniţa unde urma să meargă Clari, casa în care urma să locuim, magazine, centre de interes turistic, restaurante. Au fost câteva zile pline de informaţii. Către final ne-au întrebat dacă ne place ce am văzut şi dacă luăm în considerare o potenţială mutare acolo. HHHmmmm…. stai să mă gândesc! :-) Ne-au spus să ne luăm timp de gândire şi când ajungem acasă şi ne liniştim, să punem totul cap la cap şi să le dăm un răspuns. Noi am dat răspunsul în trei zile, ei într-o săptămână. Vizita a fost în octombrie, ei ne aşteptau din decembrie. Am stabilit de comun acord că vom începe în ianuarie.

Am avut nişte sărbători ciudate, încărcate de speranţe, temeri, fantasme şi cutii de carton de care te împiedicai în orice colţ din casă.

Aş vrea să adaug (ca profesionist care am lucrat peste 5 ani în recrutare) că tot acest proces de recrutare a fost neaşteptat de plăcut şi firesc, că ni s-a răspuns deosebit de prompt la întrebări (fie că era week-end sau concediu), că atât interviul cât şi mutatul nu au presupus cheltuieli din partea noastră, că toată lumea s-a bucurat vizibil de prezenţa noastră şi a dorit să ne facă să ne simţim bine. Lucru care se întâmplă şi în prezent.

Posted in Nu vreau sa uit!, Sunt imigrant si ma mai fac | Tagged , , , | 2 Comments

E un medic la bord?

A fost ca-n filme. Eram in avion, ne indreptam catre Paris. In difuzoare se aude vocea unei stewardese: cineva nu se simte bine si daca e un medic la bord este rugat sa se prezinte. Sotul a plecat imediat de langa mine si nu s-a mai intors pana la aterizare cand trebuia sa ne asezam pe scaune si sa ne punem centurile.

In timpul asta mi-au trecut prin cap multe multe ganduri. Ma gandeam daca o fi un caz dificil. Sau foarte grav. Vedeam imagini din filme in care medicul era dat in judecata de catre persoane nemultumite din diverse motive, primul lucru pe care l-am intrebat dupa ce s-a intors a fost daca respectivul era american :-). Ironia a fost ca a primit ulterior cartea de vizita a tatalui: era avocat! :-)

Era suficient de grav ca sa-l intrebe daca e necesara o aterizare de urgenta in Germania sau daca putem merge pana in Paris. Suficient de grav cat sa stea lipit langa pacient aproape tot drumul. Suficient de grav cat sa fie programat pentru operatie peste 3 zile. Daca starea pacientului s-ar fi deteriorat ar fi fost nevoie de o interventie de genul: o seringa introdusa intre coaste foarte aproape de plamani pentru a scoate aerul care nu trebuia sa fie acolo. Nu-mi cereti detalii medicale ca nu ma pricep.

La final, sefa stewarzilor a venit la noi si i-a oferit o sampanie in semn de multumire din partea AIRFRANCE. Mai tarziu a primit si cartea de vizita a tatalui, cu care a tinut legatura ulterior. A venit si un reprezentant din partea salvarii, care astepta in aeroport, sa-l intrebe care a fost situatia si sa-l felicite pentru deciziile luate.

Traiesc alaturi de el zi de zi si mi-e tare drag. De multe ori uit cat de frumoasa este meseria lui si ce anume presupune. Intotdeauna am fost mandra de el: cand il laudau pacientii, sau il sunau colegii sa-l intrebe diverse lucruri, sau imi povestea eficienta unui tratament prescris de el. Dar mi se intampla des sa uit ca e doctor, pentru ca il vad foarte rar in aceasta postura, eu vad omul, sotul, tatal, prietenul, confidentul, studentul. De data asta am fost acolo si sunt tare mandra de el si a trebuit sa va impartasesc si voua acest lucru! :-)

Si face si poze frumoase! :-)

Posted in Nu vreau sa uit!, Sunt imigrant si ma mai fac | Tagged , , , , , , | 4 Comments

Mi-e draga munca

Toata copilaria am auzit: “lasa, ca o sa aiba timp sa – gateasca, spele, curete, calce s.a.m.d.- cand o sa fie mare. Acum sa fie copil. “

Am intalnit intamplator, aici in Suedia, o viitoare studenta  in varsta de 20 de ani. Mi-era drag sa vorbesc cu ea, engleza ei este excelenta. A doua oara cand am vazut-o mi-a parut ingrijorata, obosita. Am intrebat-o daca totul e in regula. Mi-a spus ca e stresata, urmeaza sa mearga la interviu peste cateva ore. Ca fost recruiter mi s-au aprins imediat toate antenutele de receptie si de interes. Am intrebat-o unde, despre ce post e vorba, daca a mai lucrat, daca ma gandesc bine, am pregatit-o pentru interviu :-).

Era vorba despre un post de femeie de serviciu. Pe mine m-a surprins raspunsul ei. Mi-a spus ca-si doreste mult postul, a fost sunata cu o zi inainte sa se prezinte la interviu. Nu cunoaste firma, ei au fost cei care i-au selectat CV-ul din baza de date si au chemat-o. Am intebat-o daca a mai lucrat. Da, part-time, tot curatenie. Apoi mi-a spus ca in toamna urmeaza sa plece la facultate.

M-am tot gandit in ziua aia ce faceam eu cand aveam 20 de ani. Ce fac studentii nostri de 20 de ani.  Nu sunt multi cei care isi cauta de lucru, si chiar daca isi cauta, cu siguranta un post care se numeste “femeie de serviciu” nu intra in obiectivele lor. Am crescut, am fost crescuti in ideea ca parintii nostri ne sunt datori cu multe si pana la varste nelimitate. Faptul ca fac o facultate ma face sa intru in categoria celor aflati in stadiul de “adolescenta prelungita”. Deci merit sa fiu intretinut in continuare de parintii mei neobositi care nu stiu ce sa-mi ofere mai bun, pentru ca ei au crescut intr-o perioada in care nu se gasea nimic.

Am avut sansa in anul al doilea de facultate sa merg sa muncesc in SUA printr-un program de genul Work&Travel. Am lucrat pe postul de camerista, adica femeie de serviciu intr-un hotel. Si apoi spalam vasele in bucataria altui hotel. Slujbe care implica murdarie, efort fizic, a strange dupa altii. Are rost sa va mai spun ca nu spalasem un vas de veceu de mai mult de 5 ori pana atunci? Are rost sa va spun ca mi s-a parut foarte nobil faptul ca munceam? Si ca era pentru mine o mare mandrie sa-mi fac treaba bine?

Toti cei pe care ii intalneam imi spuneau ca au lucrat de mici, ca babysitter sau alte joburi asemanatoare. Ma considerau norocoasa. Eu imi dadeam seama in ce lume diferita si inconstienta traiam.

Cand m-am intors in tara mi-am cautat de lucru. De atunci lucrez intr-una, si sunt mandra de asta. Parintii mei nu au fost nevoiti sa ma intretina in ultimii doi ani de facultate si mi-am facut o mandrie din faptul ca am fost pe picioarele mele, financiar vorbind. Nu a fost usor, sa jonglez cu seminarii, cursuri si orele de munca, dar nici imposibil. Si acum, cand ma uit in urma pot sa vad fiecare job avut ca urmatoarea treapta a unei scari. Imi dau seama ce atu am avut atunci cand am aplicat pentru job-ul dorit: nu am fost un student proaspat absolvent fara experienta, ci am demonstrat ca stiu ce inseamna disciplina unui loc de munca, responsabilitatea muncii bine facute, capacitatea de a lucra intr-o echipa, abilitatea de a-mi organiza timpul in functie de prioritati. Aveam recomandari pozitive in spate si dorinta de a face mai mult.

Nu vreau sa ma lungesc mult cu povestea asta. Vreau insa sa arat ca noi, romanii, nu toti, suntem cumva invatati sa primim, pentru ca ni se cuvine, pentru ca suntem deosebiti. Dar nu dam nimic in schimb. In Germania oamenii fac facultate pe banii lor in anii maturitatii, cand stiu in ce directie vor sa mearga. Nu merg la studii superioare pentru diploma, pentru a vedea cum e, si eventual daca nu le place merg la alta facultate. Nu intru in detalii legat de sistemul nostru de invatamant sau de piata muncii, pentru ca nu despre asta e vorba aici. Cand in sfarsit vrem sa muncim, vrem posturi de manager, de inginer, pentru ca asta am facut la scoala. Si atunci suntem nemultumiti de scoala, pentru ca nu e in acelasi ritm cu descoperirile stiintifice si tehnice. Dar nu ne-am gandit in facultate sa facem o practica serioasa undeva, un training intr-o firma care primeste studenti si chiar doreste sa-i promoveze. Suntem nemultumiti de angajatori, spunem ca fac angajari pe pile, si tot asa. Noi suntem vesnic neindreptatiti si vesnic discriminati. Dar niciodata responsabili.

Am vorbit la modul general. Stiu ca sunt si exceptii si nu sunt putine. Dar cand treci granitele tarii e posibil sa fii uimit de unele diferente, si de faptul ca aici nu sunt exceptii, lumea este invatata valoarea muncii din copilarie.

 

Fetita mea a primit maturica, faras si mop cand a implinit 1 an.

Daca aveti timp va recomand cu mare drag sa cititi acest articol: http://homeschooling.urbankid.ro/2012/03/19/cercul-vicios-al-izolarii-copiilor/. Arata intr-un mod foarte elocvent la ce riscuri ne supunem copiii atunci cand nu ii lasam in lumea adultilor, pentru ca ei sunt copii.

Posted in Sunt imigrant si ma mai fac | Tagged , , , , , , , | 1 Comment

Se poate fara bataie? DA!

Merg impreuna cu Clari de doua ori pe saptamana la niste intalniri organizate de biserica suedeza intre mamicile care au copii pana intr-un an. Dupa 1 an, copiii merg la gradi aici si mamele reincep lucrul. Unele au si copii mai mari. Un baietel se remarca mereu prin agresivitate fata de ceilalti copii. Cred ca are 3 anisori. Si banuiesc ca e asa agresiv pentru ca doreste mai multa atentie, poate la fel de multa ca inainte sa aiba o surioara. Dar e doar o banuiala de a mea.

Data trecuta chiar a impins in mod repetat un alt baietel. Nici Clari nu scapa de astfel de tratament preferential. Ei bine, ultima data cand l-a impins pe celalat baietel erau aproape si tatal baiatului impins si mamica celui agresiv. Dupa ce baietelul impins a aterizat jos si a inceput sa planga, mamica s-a indreptat cu pasi repezi si hotarati catre baietelul ei cel bataus. Vedeam cu ochii mintii cum se apropie de el si ii sterge una la fund “sa se invete minte”. Si vedeam asta pentru ca asta vad de fiecare data cand un copil roman comite astfel de “infractiuni”. Mie imi este greu sa inteleg cum invat un copil ca nu e ok sa dai in altii daca eu ca Parintele-Perfect al lui il lovesc. Daca eu, Parintele-Perfect, fac asta inseamna ca e un lucru bun, nu?

Sa va spun ce am vazut in realitate! Mama si-a luat baiatul in brate, calm si cu duiosie, si i-a explicat nu stiu ce ca era in suedeza ca nu e bine ce-a facut. La final l-a sarutat, asigurandu-l astfel de afectiunea ei neconditionata. Mai departe Agresivul i-a cerut scuze celui agresat. Sunt convinsa ca lucrurile ar fi stat cu totul altfel daca era palmuit si, eventual, trimis la colt.

Am ramas uimita de gest, dar si mai uimita de socul avut cand lucrurile nu s-au intamplat asa cum ma asteptam. Nu ar trebui sa ne surprinda parintii care isi invata copiii cu dragoste ca actiunile lor nu sunt corecte. Daca sotul meu ar face un lucru cu care eu nu sunt de acord, as putea sa-l palmuiesc ca sa inceteze? Ar functiona? De ce credem ca ar functiona asupra copilului? De fiecare data cand vorbeam cu parinti care isi loveau odraslele cand faceau boacane ii intrebam daca functioneaza. Raspunsul era invariabil: NU!

Mi s-a intamplat sa palmuiesc la fund o fetita care isi brusca sora mai mica. Ii spusesem de mai multe ori ca nu e bine ce face. Intr-un final i-am dat una la fund. A indreptat spre mine niste ochi mirati de copil care nu stie ce-i bataia. Mi-am atins scopul: a lasat-o pe sora ei in pace pentru moment. Totusi, nu cred ca a inteles gestul meu si nici cauza  lui. Regret si astazi palmuta aia. Sper din tot sufletul sa imi inving orice porniri de acest gen atunci cand voi considera ca al meu copil nu a procedat corect. Sper si vreau sa imi amintesc de fiecare data ca il iubesc asa cum e, chiar daca a gresit, chiar daca nu ma asculta (de parca cine-s eu ?), chiar daca face intentionat lucruri despre care stie ca ma deranjeaza.

Posted in Mininica, Sunt imigrant si ma mai fac | Tagged , , , , | 4 Comments